Adrian Copcea

Blogul personal


Scrie un comentariu

Cu calm şi logică despre premiile medicale atribuite de Florentina unor doctori şi Oliviei Steer

Încep prin a spune că sunt medic. Specialitatea mea nu are relevanţă în acest caz punctual, dar titlul de medic are. Comentariile ce urmează sunt reacţiile mele spontane şi, practic, în direct şi aproape în direct la episodul interesant al premiilor Olivia Steer. Le spun aşa pentru că, în maximum 2 săptămâni, nimeni nu va mai şti cine şi ce premii şi cui a dat în afara Oliviei Steer, dar va şti că Olivia Steer a primit un premiu la un eveniment la care au mai primit premii nişte medici. În plus: un eveniment la care au fost prezente persoane importante din rândul autorităţilor sistemului sanitar românesc. Mai la obiect: o asociaţie al cărei nume l-am uitat, dar care are la email o adresă cu florentina.ro, şi care are (bănuiesc) ca patron o doamnă Florentina Opriş (despre care ştiu doar că avea la televizor nişte emisiuni în care făcea exerciţii fizice şi mai mult chiar nu ştiu) a organizat un eveniment în care a dat nişte “premii” unor doamne (exclusiv doamne, ăsta era sensul evenimentului) între care Olivia Steer, nişte doctoriţe de la Fundeni care lucrează în oncologie (şi, în rest, n-am reţinut, scuze din nou) pentru diferite contribuţii la -din nou, n-am reţinut- ceva de bine legat de sănătate. Sponsori au fost Aqua Carpatica, Medicover şi încă nişte firme pe care, din nou cu scuzele de rigoare, nu le-am reţinut.

La foarte puţin timp după eveniment Facebook-ul românesc şi presa s-au sesizat, pe bună dreptate, că ceva e în neregulă dacă Olivia Steer şi nişte doctori, SIMULTAN, primesc nişte premii într-un eveniment care avea de-a face cu medicina, viaţa sănătoasă, prevenţie, tratament, oncologie, boli… în fine: ceva legat de sănătate. Practic o sferă de interese care punea în stare de incompatibilitatea pe Olivia Steer, o promotoare a nevaccinării (şi, am aflat ulterior, a refuzului unor n alte intervenţii medicale gen chiomioterapie şi cine ştie mai ce) şi lumea medicală. Premiul a fost, de fapt, conform amfitrioanei Florentina, acordat pentru “demersurile legate de consimţământul informat şi dreptul la informare al pacientului” (o idee, dealtfel, foarte bună, deşi pare că doamna Olivia citeşte consimţământul şi zice “pas”). Dacă există şi se pot organiza premii care se acordă de către instituţia florentina.ro către diverşi oameni care au păreri publice şi iubite de public pe teme de interes, asta e. E un fapt ce trebuie luat ca atare, nicio problemă aici. Problema a apărut în momentul în care 1) evenimentul a avut sponsori cu activităţi medicale, mai exact Medicover, un lanţ de instituţii medicale, plus alţii (incluşi în scuzele mele) şi 2) evenimentul a avut ca invitaţi şi premiaţi medici şi a primit greutate prin participarea unor înalţi funcţionari în sistemul medical românesc. Pe bună dreptate numele sponsorilor şi prezenţa MEDICILOR şi INSTITUŢIILOR MEDICALE, prin diferiţi oameni, a dat greutate evenimentului. Hotnews a titrat azi inspirat: “x şi y din sistemul medical au GIRAT cu prezenţa lor premiile Olivia Steer” (desigur, n-au zis premiile Olivia Steer, au scris aşa cum trebuie să scrie presa, cu detaliile necesare şi suficiente).

De fapt în ce constă problema: o activistă anti-vaccinare (celebră pentru asta sau mai ales pentru asta – că dacă n-ar fi fost celebră tot episodul ar fi trecut neobservat) şi anti-unele-intervenţii-medicale, lipsită de orice calificare medicală (nu şi de priză la un anumit public), a primit un premiu cu iz medical din partea unei asociaţii necunoscute, ÎMPREUNĂ cu nişte doctoriţe de la Fundeni şi ÎN PREZENŢA unor autorităţi ale sistemului medical. Această asociere directă a condus, în rândul celor ce au aflat de premiile respective, la blamarea sponsorilor pentru asocierea numelor lor cu acest eveniment SABOTAT de exact premierea Oliviei Steer pentru ceva (nimeni nu va reţine ce) legat de medicină. In cursul răspândirii veştii o anumită postare de Facebook, de unde am aflat şi eu cu mai multe detalii numele sponsorilor (semnată de o persoană al cărei nume, din nou cu scuze, nu l-am reţinut) a avut un enorm succes şi a informat multă lume despre eveniment. Bravo pentru postare, foarte bine scrisă. În cursul postării a apărut şi o captură după o postare a patronului de la Aqua Carpatica, ce se delimita de acest eveniment, timp în care şi eu mă delimitam de Aqua Carpatica pentru sponsorizarea unui astfel de eveniment. Mai încolo, pe aceeaşi postare a fost interpelată o doctoriţă de la Fundeni, premiată la eveniment, cu mesajul de a refuza premiul. Răspunsul ei a fost dezamăgitor, din punctul meu de vedere, dar înţeleg că, totuşi, a ajuns ulterior să refuze acel „premiu”. Tot ulterior, in cursul zilei, chiar Oliviei Steer i-a fost retras premiul de către exact Florentina, patroana premiilor, cu un mesaj pe care l-am citit şi din care reieşea: “retrag premiul pentru că a afectat imaginea sponsorilor, deşi eu am dat premiul Oliviei pentru cu totul altceva decât lucrurile de care e acuzată Olivia”. Bine, fie. Pentru acest silogism scriu eu acest articol cu următoarele păreri:

1) Da, doctorii care au primit premii ALĂTURI de Olivia Steer ar fi fost inspirat să le refuze şi să părăsească sala. N-au făcut-o. Singura scuză ar fi fost ca ei să nu fi auzit de Olivia Steer. Dar cred, totuşi, că au auzit.

2) Da, sponsorii au toată dreptatea să-şi revizuiească participarea la astfel de evenimente şi să prezinte scuze celor ce îi urmăresc sau le cumpără produsele sau, mai rău, se duc la medicii lor. Practic scuza lor universală a fost: “vai, scuzaţi, n-am ştiut ce se întâmplă aici”, o scuză pe care o putem asimila uşor: “oamenii n-au ştiut, oricine poate păţi asta”. Chiar şi aşa ceva nu e în regulă. Presupunând că n-au ştiut de Olivia Steer, n-au fost în sală etc., rămâne varianta amatorismului. Care, nici ea, nu e în regulă la un brand de talia Aqua Carpatica.

3) Nu, autorităţile din sistemul medical românesc, după părerea mea, nu aveau de ce să participe la eveniment.

4) Da, există, din păcate, această invenţie a “premiilor” ca produs de marketing. Ştiam că există, acum a luat o formă suficient de publică încât să îi pună pe gânduri pe toţi cei ce organizează evenimente de marketing cu “premii”. Eu m-aş gândi de 10 ori înainte de a participa la nişte premii, dacă aş fi în postura unora care se trezesc, brusc, cu nişte premii de la o asociaţie de care, sinceri să fim cu toţii, acum am auzit în premieră.

5) Nu, Olivia Steer în sine, ca om, nu e o problemă. E o fată drăguţă, soţia lui Andi Moiescu, un băiat simpatic de la ProTv, o vegetariană supărată pe vaccinare, cu succes la public, absolventă de drept, care a trăit o dramă medicală în familie. Asta e tot ce ştiu despre ea. Trăim o epocă în care oricine poate avea o părere despre orice şi poate publica oriunde. Asta e epoca. Şi Olivia Steer are părerile ei, postările ei etc. Chiar nu am nimic cu ea personal, înţeleg că detestă unele lucruri legate de medicină, sistem medical, organizare etc. Şi eu, la rândul meu, am păreri despre maşini, hoteluri, pagini de Facebook şi orice alte domenii. Nu mi se pare nimic notabil. OK, detestă vaccinarea, înţeleg că detestă şi chimioterapia. Şi? Care-i problema? Să deteste fiecare ce vrea. A, mai departe, că unii aleg să nu se trateze deşi ar avea ocazia să se trateze, e pe sănătatea lor. Că s-au inspirat din cine ştie ce articole de pe Internet, din nou, e pe sănătatea lor. Legislaţia actuală permite oricui, inclusiv Oliviei Steer, să aibă o părere şi să o spună pe Internet. Permite şi oamenilor să nu se trateze şi să deteste ce vor, să adere la ce idei vor…Asta e lumea actuală. Punct. Până avem altă legislaţie aici suntem.

Şi concluzii. Azi s-a întâmplat un mini-fenomen rapid. Un eveniment de marketing a ieşit relativ prost pentru unii. Medicover şi Aqua Carpatica au fost nevoiţi să iasă public să-şi nege asocierea cu Olivia Steer. Asta ca să nu mai lungim. Că au ieşit bine sau rău, habar n-am. Poate se aplică proverbul cu “orice publicitate e bună”. Sau poate nu. Mai apoi Florentina, organizatoarea, a retras “premiul” Oliviei Steer spunând că premiul ei a afectat imaginea sponsorilor. Nu ştiu cât corectează gestul Florentinei dar, din nou, ieri dacă m-aş fi gândit la 100 de oameni, Florentina n-ar fi fost unul dintre ei.

Marea concluzie, zic eu, e că o să uităm absolut tot şi că vom rămâne eventual cu ideea că Florentina e în stare să organizeze evenimente mari, cu sponsori mari, cu nume mari din sistemul sanitar. Per total eu cred că Florentina iese pe plus. Apoi vine Olivia. Cred că Olivia iese exact cum a intrat, de fapt nici nu intră nici nu iese. E suficient de cunoscută încât lumea să ştie ce crede şi ce spune. Pe mine mă lasă rece. Şi mai apoi adevăratele vedete ale episodului. Aqua Carpatica, zic eu, a luat un mic upercut pe tema băgării în lucruri care nu-s prea profi. Nu e prea bine asta. Că s-a ivit ocazia să fie rapidă la nişte reacţii, asta e de bine. Una caldă, una rece. Cred că iese pe zero. Dar Medicover a ieşit şifonat, după părerea mea. Neşifonaţi au ieşit, după părerea mea, medicii care au primit premii cot la cot cu Olivia Steer. Lumea nu o să le reţină numele şi chiar n-au nicio vină. S-au dus şi ei să ia un premiu, să bea o şampanie. E exact cum spunea doamna doctor de la Fundeni pe Facebook: “ia mai lăsaţi-mă, cu sau fără premiul ăsta îmi e fix la fel, am treabă”. Corect.

Şi, în final, marea concluzie. Cred că ne-am cam prins acum cum e cu “premiile”. Dacă a făcut ceva furtuna din ceşcuţa de espresso de azi, e un singur lucru: ne-am cam prins de biznisul cu premiile. E subţirel şi vulnerabil.

Reclame


Scrie un comentariu

Tâmpiţeii de pe Facebook şi ghinionul de a fi nutriţionist în România

Contrar aparenţei lăsate de titlu, acesta nu e un articol revoltat, nu e agresiv, e despre o uzuală “întâmplare digitală” de Facebook: cineva postează un articol, altcineva te tăguieşte şi te întreabă: “ce zici de asta <aici tăguitul>?”, sub postarea unui oarecare. Am păţit aşa deseori, nu pot spune că mă deranjează, dar apare numele meu sub postarea unor diverşi şi, de obicei, răspund pe privat şi nu acolo. Aşa am păţit şi ieri, share-uise o doamnă un articol stupid despre cafea şi sub el mă tăguise un prieten, într-un mod foarte elegant, cu întrebarea: “ce crezi ca medic nutriţionist că e corect în articolul ăsta?”. Din păcate n-am putut da reply sau comentariu, în schimb i-a dat reply autoarea share-ului cu un comentariu lung pe care chiar îl iau pe bucăţele, că mi se pare extrem de relevant pentru epoca asta. Cam despre asta scriu aici, e un mic comentariu pe text, ca la limba română, în şcoală…

Aşadar bucăţele de comentariu şi comentariul meu la comentariul ei. Le imortalizez aici pe un server wordpress, că zilele astea Mark Zuckerberg are nişte probleme. Dacă n-o fi şi wordpressul al Facebookului.

1) (doamna, shareuitoarea) “ceea ce vreau eu să spun este că nu mă interesează părerea nici unui medic sau nutriţionist din lumea asta atunci când corpul meu spune NU! oricărui aliment sau băutură sau orice ar fi. Nu există nici medic şi nici nutriţionist care să mă convingă că dacă beau/mănânc cutare sau cutare mâncare îmi face bine în timp ce eu mă tăvălesc pe jos de rău sau de durere”. (Sursa: Facebook :) )

Răspund aici, că acolo nu pot. Oare unde e problema dacă o doamnă crede că mergând la un specialist respectivul îi va recomanda alimente/băuturi care o vor face să se tăvălească pe jos de rău sau de durere? Mă şi întreb, cu oarecare milă, cine şi ce rău i-a făcut amărâtei ca să ajungă la o asemenea părere…Mă întreb, în plus, dacă comentariul meu ar fi fost: “doamnă, dar vă oblig ca de mâine să beţi 5 căni de cafea, până vă tăvăliţi pe jos de durere”…Cred, totuşi, că nu aş fi zis asta.

 

2) (tot doamna, shareuitoarea) “Sunt multe intoleranţe la alimente în lumea asta care sunt manifestate de mai puţin de 1% din populaţia globului. Ele au fost descoperite cu preţul multor suferinţe şi morţi”.

Răspund aici, că acolo nu pot. Vă închipuiţi un om cu intoleranţă la gluten căruia i se toarnă pe gât gluten cu linguriţa până la suferinţă şi asta pentru descoperirea acelui 1% intoleranţe…Sau, cine ştie, un om alergic la căpşuni sau arahide înfundat cu căpşuni şi arahide…Sau, mai rău, un om omorât cu fructoză…vă daţi seama ce viziune despre intoleranţele alimentare are doamna…cam ca pe vremea când anatomia se descoperea pe cadavre, doar că nu anatomie ci intoleranţe alimentare şi nu cadavre ci oameni vii. Dar dur, orişicum…un fel de Menghele cu căpşuni…

3) “Aşa că unicul nutriţionist pentru mine este corpul meu”. Nu-mi place să comentez alţi nutriţionişti aşa încât n-o să comentez nici corpul ei. Bonus: “eu am trecut de faza experţilor externi”. Eh, asta e, rămân experţii interni. Probabil, după o îndelungă evoluţie profesională internă, doamna îşi e propriul ortoped intern, propriul ginecolog intern, propriul cardiolog intern, în fine, propriul doctor de orice, cu expertiză internă. Bine totuşi că e sănătoasă. Organic, cum zic psihiatrii, ca să tragă o linie.

Una peste alta comentariul ei are 3 inimi, un zâmbilici şi 13 likeuri. Shareul ei la acel articol cretinoid despre cafea are 74 de share-uri de la ea mai departe (numai de la ea, vă închipuiţi câte o fi având în total, zeci de mii probabil…) şi 122 de likeuri. Doamna însăşi are blog şi, în plus, 6648 de urmăritori pe Facebook. Eu zic că e fenomenal. Mai ales că doamna e o necunoscută din Cluj-Napoca sau, mă rog, nu e mare influencer cu 6648, deşi, se vede treaba, influencer e. Mediu, sau cum se clasifică. Şi, remarcabil, are setări să poată face pe pagina personală o postare publică la care un străin tăguit să nu poată răspunde. Asta da, ceva-ceva cu digitalul ăsta ştie cu siguranţă. E expert intern în digital.

Acum un pic mai profund. Cum şi cine îşi închipuie că vreodată cândva sau cineva ar putea contracara acest fenomen al doamnei-răspândac?…Cum să crezi că ar putea vreodată apărea o masă critică de oameni normali la cap care pot contracara imensa prostie de pe Facebook şi de pe Internet în general? Eu chiar nu cred că vreodată va fi posibil şi ar trebui ca subiectul ăsta chiar să îl închidem. Aşa cum nu ne preocupă că un concert de jazz are 200 de spectatori şi unul de manele 20.000, exact aşa ar trebui să trecem peste acomodarea cu globalizarea informaţiei şi să realizăm că există proşti charismatici, prostie uşor răspândibilă, escrocherie digitală, vrăjitoare, alba-neagra din vorbe, Facebook, articole stupide care se împrăştie, oameni neinteresaţi de părerea unui specialist, oameni care le ştiu pe toate, pagina Tony Poptămaş (Dumnezeu s-o ierte, în caz că s-a dus la loc cu ecran verde), şi, desigur, tot felul de “nutriţionişti” plus, la umbra lor, “nutriţionişti interni”, ca doamna cu cafeaua.

În aşa context te poţi întreba, ca “nutriţionist” (mi-e şi ruşine să mai zic cuvântul ăsta), cum poţi continua o carieră când în digital ajungi, involuntar, să iei contact cu existanţa unui impresionant număr de tâmpiţei care le ştiu pe toate şi care, mai rău, iţi fac, zi de zi, imaginea…Pentru că, să fim serioşi, sunt convins că 99% din oamenii de genul ăsta de pe Internet îşi zic: “eh, ce să mă duc la nutriţionist, ce să-mi zică şi ăla, ştiu eu ce o să-mi zică şi, oricum, ştiu şi ce să fac fără sfatul lui…”. Din fericire digitalul e digital şi cabinetul e cabinet. Şi, cu tot digitalul ăsta, ne vedem, fiecare, de treaba lui la cabinet, cu singurii oameni care ne interesează: cei care chiar ne vor opinia. Ghinionul e că profesia e dusă în derizoriu de internauţii ăştia gen doamna de la Cluj şi, în zgomotul ăsta, e un pic mai greu să îţi spui că “lucrezi într-o ramură frumoasă”, pentru că, în realitate, când toată lumea “se pricepe” la domeniul tău, foarte special nu te poţi simţi. Această concluzie nu e, nici ea, tristă. E pura realitate. Să practici nutriţie în România şi în aşa atmosferă nu e vreo mare onoare. Ba chiar e muncă dublă. La consultaţii ai de dat sfaturi şi mai ai şi de combătut idei cu care vin oamenii de acasă, de-a gata fabricate pe Internet. Gen: “cafeaua e o otravă iar accelerarea de tranzit e de fapt acţiunea corpului de a elimina otrava numită cafea”…“Aşa e, domnule doctor, e adevărat?…”


Scrie un comentariu

Fructele sunt bune. Ce e cu atâtea păreri despre ele?

Sunt câteodată nişte momente când te detaşezi complet de avalanşa de informaţii cu care te bomdardează telefonul, televizorul, oamenii din jur, şi te întrebi cum a ajuns ceva firesc să sune nefiresc. De exemplu cum ajunge un om normal în anul 2018 să se teamă să mănânce fructe? Cum ajunge un aliment natural, sănătos, care se mănâncă de când lumea, care a generat proverbe (one apple a day…) şi cam toate pozele cu nutriţionişti de pe Internet (asta chiar ar trebui să pună lumea pe gânduri…) să pară unora ceva de temut? Cu siguranţă răspunsul se găseşte în epoca asta alarmistă anti-ingrediente şi anti-alimente şi, tot cu siguranţă, în ceea ce e demonstrat deja ca fapt, şi anume: unele articole care presupun teamă şi “descoperiri” se împrăştie cu viteza luminii comparativ cu articole să zicem “normale” sau “ştiinţifice”. De exemplu dacă eu acum scriu că fructele sunt bune (şi chiar scriu!) şi în altă fereastră apare articolul cu “fructele îngraşă”, cu siguranţă cel cu “fructele îngraşă” se va răspândi spontan. Cel cu “fructele sunt bune” va rămâne acolo, la locul lui (nu e un îndemn la share, nu-mi stă în fire, doar spun, în plus sunt conştient că doctorii n-au mare trecere pe Internet).

La o adică instinctul ne spune că fructele sunt bune. Iar articolul de pe net că-s rele, că îngraşă. Hai să-i dăm un share celui cu fructele care îngraşă. Tocmai am descoperit ceva.

De ce au fructele aşa reclamă proastă…probabil pentru că n-au reclamă bună, nu mai încape între atâtea reclame şi nici nu sponsorizează nimeni o reclamă la fructe. Nu se aude cineva care spune că-s bune fructele ba de un inginer care toarnă zahăr într-un pahar şi explică că a reprezentat în acel pahar fructele (oau), ba de un nutriţionist celebru căruia i-o ia tastatura înainte, ba de cine ştie cine ce personaj efemer care a învăţat să citească un banal tabel cu glucide şi a aflat că strugurii au 25% zahăr. Iar oau. Se ştie asta de secole. Şi strugurii sunt buni tot de secole.

Pe de o parte ştiinţa încă descoperă noi micronutrienţi valoroşi din fructe şi legume, pe de cealaltă parte lumea a virat pe biscuiţi, cereale şi seminţe şi a învăţat că fructele nu sunt bune. Sigur că da. Zahăr cu făină: perfect. Zahăr mult mai puţin dar cu fibre, minerale, vitamine, fitomicronutrienţi: rău. Aici suntem.

Aşadar. Din punctul meu de vedere nu mă poate nimeni deturna de la gândul banal că fructele şi legumele sunt sănătoase. Banal. Absolut banal. Că e vorba de sănătate cardiovasculară, metabolică, longevitate etc., sunt un reper constant. Mă refer la fructe şi legume ca grupă de alimente, pe altă pantă ar putea cineva interveni cu discuţii legate de siguranţă, stropire, contaminare, coaja de portocală cu avertisment de nefolosire la prăjituri etc. Dar e alt subiect, nu la el mă refer ci la subiectul simplu al nutriţiei fructului, acel aliment pus la colţ pentru conţinutul de zahăr. De unde şi până unde confundă lumea orice conţine zahăr sau carbohidraţi cu ceva rău? Glucoza e combustibilul spontan al rasei umane. E, tot glucoza, una din cele două perfuzii de bază al oricărui spital şi unul din cele două “ingrediente” al realimentării şi suportului vital al unui om în stare gravă, alături de serul fiziologic. Dacă perfuzia de glucoză la un om foarte bolnav nu e periculoasă cum să fie periculos un fruct pentru un om sănătos…acesta e raportul de forţe. Poate un pic greu de prelucrat fraza asta dar practic, scriind în altă ordine, dacă un ingredient e periculos unui om normal cum să-l pui într-o perfuzie destinată unui om bolnav? Sigur că nu acolo e problema, la glucoză. A, eventual ar putea interveni combatanţii fructelor la aportul total de glucoză în cadrul unui meniu al unei persoane care şi are o problemă în acea sferă. Asta da, ar putea fi o poveste. Dar, şi din nou fapte: dacă cineva ar suspecta fructele pentru epidemia de obezitate am putea merge pe direcţia asta. Dar, culmea, consumul de fructe şi legume e alarmant de scăzut la populaţiile cu obezitate. Deci e de căutat în altă parte. A, invers, are cineva obezitate şi citeşte că nu-s bune fructele? Pentru că au zahăr? Ştie acel cineva toate sursele de glucoză şi a ajuns la concluzia că din ele are de triat exact fructele? Eu l-aş deturna şi chiar aş zice că fructele sunt cea mai bună sursă de carbohidraţi, dacă e să alegem din sursele de carbohidraţi. Dar, am povestit în alte articole, dacă e de făcut ordine în carbohidraţii fiecăruia, numeric şi calitativ, trebuie făcută această ordine în mod absolut individual. Sunt nenumărate alte surse de carbohidraţi care ar trebui triate înaintea fructelor.

Concluzionez. Fructele sunt bune. Dacă cineva are altă părere pe motivul că fructele au zahăr/glucide/carbohidraţi cred că ar fi cazul ca respectivul să aprofundeze un pic subiectul şi să înceapă nişte calcule cu pixul în mână. Ar fi un bun început. Asta, desigur, dacă pe respectivul chiar l-ar interesa, dar mă îndoiesc. Cei ce au de combătut fructe sau, în general, alimente cu carbohidraţi au de obicei de vândut o dietă low-carb sau o poveste din sfera asta, pe bani mulţi, iar mesajul e simplu: cât mai puţin carbohidraţi. Pentru un scop de genul ăsta recomand orice tabel cu “glucide, lipide, proteine” şi îşi poate oricine tria alimentele după cifra de la “glucide”. Cam asta fac “nutriţioniştii” care combat fructele, nu e chiar o ştiinţă profundă.


Scrie un comentariu

Pizza există

Mi-am amintit astăzi că am pus cândva pe Facebookul personal o poză de la serviciu cu colectivul şi nişte pizza, la o ocazie oarecare. Dincolo de glume simpatice de la prieteni am primit un comentariu fără umor de la o doctoriţă care a văzut poza, ceva de genul: “Urât! Aşa faceţi educaţie nutriţională, domnule doctor?”. N-am răspuns mare lucru atunci, dar replica asta are de fapt numeroase implicaţii serioase, pe care le explic repejor în câte un paragraf. Ideea e că foarte mulţi confundă meseria de medic nutriţionist cu presupuse misiuni apostolice către meniul impecabil, către asceza cu suc verde, către abdomenul perfect (al nutriţionistului), în fine, către nişte idealuri de plastic pe care îşi închipuie lumea că trebuie să le promoveze un nutriţionist, din principiu, alături de eternul iaurt cu cereale, seminţe şi fructe uscate cu care nu poţi da greş într-o postare de Facebook. Dar viaţa e un pic mai complexă de atât.

În primul rând pizza există. Că o pozez eu sau nu pe Internet ea chiar există, e un fel tradiţional în Italia, e o mâncare gustoasă (dacă poate, să spună cineva că nu e…), e o mâncare pe care o poţi comanda, o găseşti stradal. Dacă ai copii te izbeşti la orice petrecere de pizza pentru că la un moment dat vine momentul ca părinţii să mănânce ceva şi, ce să vezi, nu vine nimeni cu smoothie verde cu spanac şi cu iaurt cu cereale, seminţe şi fructe uscate. Vine pizza. După unii ar trebui, probabil, ca noi, medicii nutriţionişti, să întoarcem capul când vedem pizza şi să o luăm la goană de la petrecere sau, invers, să îi luăm pe fiecare la 11 metri în caz că se ating de pizza adusă de părintele serbatului. Că, va să zică, e ceva rău, şi trebuie noi să sărim repede în ajutor. Evident că e absurd, la fel de absurd cum mi s-a părut să primesc acea replică în care eram criticat pentru “educaţia nutriţională” deşi era o poză absolut normală cu nişte oameni mâncând pizza. Nu era nici emisiunea Doctor Oz nici ghidul de nutriţie de pe siteul Ministerului Sănătăţii (care chiar există, în caz că vă întrebaţi) şi nu era nici poza mea oficială de nutriţionist cu o felie de pizza în spate în loc de măr.

În al doilea rând nu doar pizza există ci foarte multe mâncăruri există, bune, rele. Să ne prefacem noi ca nutriţionişti că ne plimbăm prin alei de salată proaspătă cu rouă pe ea şi culegem un fruct bio din copac în drumul spre serviciu n-o să ne iasă. Dacă cineva şi-a făcut un fast-food la un parter stradal l-a făcut pentru profit, nu l-a făcut pentru educarea nutriţională a populaţiei. Iar majoritatea chioşcurilor fac profit. De ce fac profit? Pentru că produc alimente cu ingrediente ieftine (baza majorităţii produselor stradale sunt făina, grăsimea de palmier, margarina, uleiul, zahărul şi sarea), le fac bune la gust şi lumea le cumpără. Să arunce primul piatra dintre cei care n-au cumpărat în viaţa lor un covrig de pe stradă. Pizza, întâmplător, nu e chiar la nivelul 1. Pizza mea preferată, un quatro formaggi de la o pizzerie italiană din împrejurimile cabinetului meu, are aluat proaspăt, brânză, ulei de măsline şi a mea sigur are un sos picant (eu zic că e cea mai bună quatro-formaggi din Cluj-Napoca). Nu chiar cele mai rele ingrediente (las, totuşi, făina albă şi glutenul pentru alte postări, ca să nu se creadă că nu ştiu ce e în aluat). Ce e cu adevărat particular la pizza e aluatul încălzit: dacă încerci să mănânci aceeaşi pizza nu atunci când e caldă ci a doua zi, rece, e greu, e foarte greu să atingi gramajul pe care îl poţi atinge cât e proaspătă. Sunt şi alte “defecte” dar cel major sunt caloriile şi aluatul cald, asta DOAR pentru cei pentru care e o problemă cu ele. Revin. Va să zică pizza e un aliment cu multiple valenţe sociale şi nutriţionale şi care mai are şi imagine publică. Rea. Atât de rea încât dacă cumva un nutriţionist nu decupează din pozele cu prietenii sau colegii de serviciu pizza din imagine se numeşte că a comis o educaţie greşită.

Pe al doilea versant e partea serioasă a problemei. Cum gestionează o persoană care are probleme nutriţionale această prezenţă şi abundenţă de alimente? Mai ales cele de proastă calitate, eventual bune la gust sau care miros bine sau care sunt exact la chioşcul pe lângă care treci în drumul spre serviciu. Chiar de curând a postat un coleg de-al meu un studiu interesant legat de faptul că în mediul nostru casnic un mare impact asupra consumului îl are faptul că VEDEM alimentele. Subscriu uşor la idee, de asta şi fac recomandarea ca alimentele care nu sunt binevenite într-o anumită intervenţie de nutriţie să nu fie la vedere în casă. Să fie, de exemplu, într-un dulap închis sau într-o zonă mai ascunsă a frigiderului. Dacă pacientul e bărbat cu siguranţă nu le va vedea (eu, cel puţin, nu reuşesc să găsesc nimic în frigider dacă a fost mutat de la locul obişnuit). Mai mult, uneori e chiar de competenţa psihologului ce anume poate face familia pentru a sprijini o persoană care se confruntă cu o problemă în care e nevoie de schimbări în rutinele casnice. De exemplu cum faci schimbarea într-un cuplu care seara are obiceiul de a ronţăi la un film? Dar revin la tabloul mare, pentru că aici nu e vorba de un sprijin punctual către o persoană care a cerut ajutor. E vorba de faptul că există o abundenţă de alimente disponibile iar acest aspect e unul extrem de serios în studiul obezităţii. Dar de aici până la postarea mea în care apărea pizza e un drum extrem de lung care trece prin paragraful 3. Închei cu ceva care şi concluzionează ideea. Acum o vreme apăruse o recomandare pe undeva de genul: “dacă eşti la dietă nu ieşi la restaurant!”. Păi până să ajungi la restaurant sunt 3 fast-fooduri. Am combătut şi atunci şi combat şi acum sfatul: dacă faci ceva pentru tine învaţă să faci ceva CU CAP, nu să eviţi toate circumstanţele în care există mâncare. Pentru că n-ai cum. Învaţă CE să comanzi la restaurant, nu să fugi de restaurant. Eu chiar găsesc restaurantul un loc în care poţi mânca mult mai bine decât ce poţi mânca stradal sau rece de la supermarket. Pentru că aceasta e comparaţia realistă.

Paragraful 3 şi ultimul. Relaxant. Şi în aceeaşi direcţie cu primul. Oare de ce e atât de atractiv pentru oameni să spună nutriţioniştilor bancul cu “fă ce spune popa”?. Se poate povesti în multe feluri pe subiectul ăsta. Iar subiectul include şi mai complexul subiect al nutriţionistului ca exemplu personal. Dar, ca idee, schimbările de comportament nu sunt uşoare, iar mâncatul e un comportament. Are loc în nişte contexte, are la bază nişte experienţe, credinţe etc. Cu scuzele de rigoare că nu pot scrie aşa frumos cum ar scrie un psiholog pe tema asta, ideea principală e aceeaşi. Nu e uşor. Nu e uşor să-ţi schimbi alimentaţia. O faci când ai asta în minte. Cu siguranţă nu e uşor să ajungi la stadiul la care faci consecvent nişte schimbări ale rutinelor. Dar trebuie cu siguranţă, dacă ai probleme în sfera asta, să schimbi ceva:  fără să schimbi nimic nu se întâmplă nimic. Şi cum, în general, e greu să-ţi schimbi rutinele, e mai uşor să observi că e greu să schimbi. De aici bancurile cu nutriţioniştii graşi, de aici “fă ce spune popa nu ce face popa”. Pentru că îţi spui în minte: “da, să facă ăsta ce spune, nu eu”. Cu subtitrarea: “e greu, uite, şi ăstuia îi e greu”. Ăstuia fiind nutriţionistul care, iată, nu reuşeşte nici el.

În încheiere vreau să adresez celor porniţi pe unele alimente o idee banală dar care, iată, în epoca asta necesită articole explicative: noi, specialiştii, n-avem nicio vină pentru existenţa lor. Nu putem nici pune piedică oamenilor la coadă la covrigi, gogoşerii şi kurtos-kalacs, nu putem sta nici cu pancarte în faţa fast-food-urilor şi, că tot vorbirăm de ea, nu putem opri existenţa mâncării numită pizza. Pur şi simplu pizza există.


Scrie un comentariu

Drept la replică de la mine din postura de “celebru nutriţionist” care dă de pământ cu diete celebre

Zilele aceste mi s-a întâmplat un fapt cu multiple faţete. Am o pagină de Facebook micuţă, unde scriu într-o audienţă mică de prieteni, iar în rândul “prietenilor” (de fapt conexiunilor, dar nu ăsta e subiectul) am şi oameni de presă, din televiziuni etc. Probabil 20-30 de oameni îmi citesc o postare iar “like-uri” la postări sunt de ordinul 5-10. Pe această pagină am postat de curând pe PRIVAT, adică nu public, ci vizibil doar PRIETENILOR (repet asta, şi nu o fac degeaba) cam de ce văd eu că e o problemă cu numeroase diete şi afaceri cu nutriţie şi tot felul de personaje – ba chiar am menţionat nişte nume pe acolo. Într-una din zile o publicaţie mare, naţională, a făcut articol din acea postare a mea, fără să-mi ceară acordul, şi a făcut-o în genul: “cutare dietă e periculoasă….afirmă celebrul nutriţionist pe pagina sa de Facebook” etc. (un jurnalist al acelei publicaţii, dealtfel foarte cunoscută şi citită, era în lista mea de prieteni). Câţiva prieteni m-au informat. Am identificat cine îmi furase postarea şi făcuse din ea articol, i-am dat în mod spontan block şi am început să dau telefoane, inclusiv către avocata mea, către oameni din presă etc. S-a rezolvat: am luat legătura cu respectivul jurnalist, ziarul mare a şters articolul, am primit scuze, mi-a comunicat că i s-a părut foarte interesantă şi utilă postarea. Am acceptat scuzele, în locul unde a fost publicată a fost ştearsă rapid. I-am şi spus că oricând îi dau un interviu pe tema asta, dar nu are nicio legătură felul cum vorbesc în presa mare şi la televiziuni cu vorbele mele cu prietenii pe Facebook.

Acum, la 2 zile distanţă, au reapărut semnalările de la prieteni că articolul “meu” e pe diverse alte siteuri. Adică există siteuri de Internet care la nivel de zeci de minute de la publicarea unui articol în presa mare copiază cuvânt cu cuvânt articolul şi apoi scriu ceva de genul: “sursa: ziarul X”. Cam din astfel de siteuri obscure am primit linkuri azi şi ieri. A rămas articolul copiat în respectivele siteuri.

Revin. Problema cu articolul e că eu în presa mare am un anumit tip de discurs, nu menţionez niciodată nume proprii, nu sunt nici prea dur, nici prea glumeţ etc. (aşa cum, ca orice om, pot fi pe pagina personală de Facebook). Dar în acest articol brusc m-am trezit cum în presa mare mă refer la diverşi nutriţionişti şi metode de nutriţie deşi eu asta în presă nu fac decât extrem de rar şi de elegant. De exemplu am fost cândva întrebat despre o intervenţie a doamnei doctor Mihaela Bilic în care spunea că “fructele îngraşă” şi am comentat că o astfel de afirmaţie mi se pare neinspirată şi am explicat cum văd eu. Cu siguranţă există puncte de vedere care pot fi diametral opuse în nutriţie şi între orice fel de specialişti. Cu siguranţă orice specialist are recomandările şi antirecomandările lui în diferite medii. Inclusiv pe Facebook. Dar nu în maniera în care să iasă cineva în presa mare şi să spună: “nu-mi place nutriţionistul x”. Dar în privat, da, cu siguranţă orice specialist în orice domeniu iţi poate spune: cutare e ok, cutare nu e ok. Cam asta era postarea mea şi a fost, îmi menţin oricând părerea asta, un gest total nelalocul lui copierea postării fără acord şi scrierea unui articol dezvoltat din postare.

Ceea ce ne duce la parte de reglementări legale. Facebook e spaţiu public. Pentru asta există definiţii şi jurisprudenţă. Că s-a setat pe ‘privat’ sau pe ‘public’ nu ştiu cum e reflectat în legi. Cu siguranţă multă lume îşi pune, de exemplu, fotografii cu copiii pe paginile personale şi nu e deloc în regulă ca presa să ia o poză cu un copil şi să facă un articol şi să scrie apoi: “iată ce copil frumos a pus x-ulescu pe pagina sa de Facebook”. Nu e deloc etic. Cum n-a fost nici cu postarea mea. Că e legal sau nu, asta doar cineva specializat în astfel de speţe o poate spune. Eu cred că oricum încă legile nu sunt aduse la un aşa nivel de acurateţe, aşa încât nu partea legală ci partea de morală a furtului unei postări fără acord mi s-a părut extrem de deranjantă. Dar, pe de altă parte, am luat legătura cu cel ce a semnat articolul şi mi-a comunicat că i s-a părut foarte interesantă postarea mea şi de aceea a făcut-o articol şi apoi, văzând că m-a deranjat, şi-a cerut scuze spunându-mi că nu s-a gândit că mă va deranja şi a eliminat-o de pe pagina ziarului. Dacă n-ar fi fost siteurile obscure care fură articole de la siteurile mari povestea s-ar fi oprit acolo şi elegant. Se va opri de la sine pentru că siteurile respective -care trăiesc din copy-paste şi bani de reclame în caz că cineva a aterizat din greşeală pe ele şi apoi a şi dat click pe o reclamă –nu cred că merită multă atenţie.

Alt aspect e cel legat de faptul că există, într-adevăr, o mulţime de afaceri cu nutriţie care au foarte foarte multe nereguli în ele. De la simplul fapt că orice persoană necalificată poate oferi sfaturi de nutriţie şi poate încasa bani pentru asta. Că oferă sfaturi…asta e, să ofere fiecare ce sfat vrea şi să mănânce fiecare cum vrea, nu e treaba niciunui om ce mânăncă omul de lângă el, cu atât mai mult ce mănâncă oameni necunoscuţi (revin altă dată despre importanţa implicării specialiştilor în online, e o temă extrem de interesantă în epoca asta) . Dar în momentul în care se încasează bani pentru ceva eu cred că trebuie pusă problema de competenţă. Am scris în alte părţi ce profesii de nutriţie sunt acreditate în România. Să adăugăm că unele persoane care sfătuiesc lumea să ţină o anumită dietă şi să cumpere un anumit produs pot fi “consultant nutriţie” la o oarecare firmă mare şi atât, nimeni nu e intrigat de faptul că un absolvent de liceu industrial poate să vândă pudră proteică cu vitamine şi minerale. Dar nu mai lungesc. Unde să mai punem că sunt şi personaje cu titlu, ba chiar de medic, care nu fac onoare titlului. Dar acolo e altă poveste. Meseria de medic se desfăşoară oricum sub semnul malpraxisului. Culmea e că dacă un necunoscut îţi spune să mănânci un măr pe zi ca să slăbeşti nu e supus niciunei legi. Şi poate îţi ia şi bani pe “sfatul” ăsta. Dar nu fac un articol nici din asta, e doar o explicaţie referitoare la câteva subiecte pe care le atinsesem în respectivă postare. De exemplu menţionasem un inginer care face filmuleţe de nutriţie pe teme pe care oricum nu le înţelege. Nu-l menţionez aici, pentru că nu cred că merită, dar îl menţionasem în scurta mea postare şi brusc m-am trezit că, din greşeală, îl menţionasem şi în presa mare.

Închei. Ce am de spus eu spun pe acest blog sau pe paginile clinicii Asteco din Cluj-Napoca (unde lucrez) sau pe pagina publică de Facebook sau în interviurile oficiale. Din toate aceste surse se poate prelua oricând, totul e public. Dar din postări private sau discuţii cu prietenii sau din sfaturi date la cabinet, nu, nu consider că e deloc în regulă (moral, nu juridic, juridic nu ştiu) să se fure idei şi să se expună unui public mai larg.

Cât despre celebritatea nutriţioniştilor şi a dietelor, aş îndruma la multă circumspecţie. Nu există nicio legătură, după părerea mea, între cât de celebru e un specialist în ceva şi cât de bun, profesional, e. Asta dacă celebritatea nu face parte din meserie. Cu siguranţă un muzician care nu e celebru nu interesează pe multă lume, dar un medic care nu apare nicăieri pe Internet sau la televizor cu postări şi interviuri poate fi foarte bun şi cu zero nevoie de imagine. Cunosc o mulţime de astfel de medici. Iar despre diete celebre am scris şi scriu de peste10 ani de zile şi o să mai scriu. Ba chiar în presa mare am scris că “se poate slăbi cu orice dietă”. Problema la persoanele cu probleme de greutate e pe termen lung, din păcate, iar intervenţiile pe termen scurt de cele mai multe ori pot fi absolut înşelătoare şi sunt, prea des din păcate, extrem de periculoase. Sau pot fi de-a dreptul escrocherii. Asta indiferent de numele pompos pe care cineva îl dă unei intervenţii de malnutriţie programată în care o zi mănânci fructe şi o zi carne, ca să nu mai menţionez eternele diete în care nu mai mănânci pâine, cartofi, orez şi paste făinoase şi slăbeşti. Dar despre ele am scris de mult prea multe ori.

Pentru că am scris această postare în preajma Paştelui, doresc tuturor cititorilor mei un Paşte fericit şi liniştit şi vă mulţumesc dacă îmi urmăriţi cuvintele de pe Internet. Nu am un “public” larg dar mă bucur că, chiar dacă e un public mic, persoanele care mă urmăresc sunt de calitate şi mi-au dat mereu impulsul de a continua să scriu pe Internet. Sărbători fericite tuturor!

 

Doctor Adrian Copcea

Cluj-Napoca, aprilie 2018


Scrie un comentariu

Oare cum citesc afaceriştii cu nutriţie articolele despre dieta longevivilor?

Citeam de pe Facebook un articol cu titlul aproximativ: “Fenomenul comunităţii Hunza ce nu poate fi explicat de oamenii de ştiinţă”. E vorba de o populaţie longevivă dintr-o regiune muntoasă de la graniţa Indiei cu Pakistanul, supranumită: “oaza tinereţii”. E o zonă populată, pare-se, de urmaşi ai lui Alexandru Macedon. Acei oameni sunt longevivi şi străini de boală, apare des numărul de 110 ani pe care l-ar atinge (deşi, din câte am înţeles, n-au buletin şi nu-i numără), totul absolut plauzibil şi compatibil cam cu ce ne gândim şi noi legat de longevivi. Am mai scris articole despre zonele longevive “Blue Zones”, acolo s-au identificat elemente asociate cu longevitatea, cu siguranţă sunt multe similitudini şi cu populaţia Hunza şi cu “dieta Hunza”. Nu pe această temă vreau să insist, tema în sine e foarte interesantă şi plăcută, mai ales că ea nu restrânge totul la dietă, ci, dimpotrivă, multe explicaţii sunt în alte aspecte ale stilului de viaţă. Oamenii respectivi sunt relaxaţi, socializează, sunt credincioşi (aici explicaţia ştiinţifică există şi s-a probat şi în alte ipoteze, de exemplu în lagărele de concentrare: cei ce percep un sens mai înalt în ceea ce trăiesc au o mai bună speranţă de viaţă). Dar revin la dietă, pentru că dieta lor are, totuşi, nişte particularităţi.

Populaţia din valea râului Hunza are o dietă cu multe vegetale proaspete, în special fructe, legume, seminţe. Dar are şi cereale, iaurt, brânză, o pâine locală din făină de grău cu adaus de zahăr sau miere. Ce are particular şi se discută mai mult în raport cu această populaţie e un consum mai mare de caise şi se formulează în diferite locuri presupuneri de genul: “amigdalina din caisele pe care le consumă cei din zona Hunza îi protejează de cancere” (amigdalina, supranumită şi vitamina B17, fiind asociată unor astfel de virtuţi). În chiar primul articol de care am dat astăzi exista chiar o analiză pe nutrienţi: in “dieta Hunza” se consumă aproximativ 365 de grame de carbohidraţi pe zi. Astfel de cifre sunt uzuale în alimentaţia vegetariană sau în care predomină vegetalele. Aceşti oameni mănâncă, atât procentual, cât şi în absolut, mulţi carbohidraţi şi, din aceştia, mulţi provin din fructe.

Aici e puntea cu ce vreau să spun. De o vreme e un val de pseudonutriţie (sunt multe, mereu, dar acum e unul anti-fructe) în care diverse personaje îşi iau propria revelaţie despre excluderea carbohidraţilor în general şi fructelor în special drept sfat bun de urmat de lumea largă. Iar cu atâta val anti-carbohidraţi lumea ajunge să se teamă să mănânce până şi tradiţionalul măr, nu mai zic de struguri şi banane, pentru că cine ştie pe unde a auzit că fructele nu sunt bune, fructele îngraşă, fructele au zahăr, fructele au carbohidraţi, carbohidraţii sunt răi. Iată că sunt populaţii care ating 110 ani cu un consum mare de fructe şi carbohidraţi.

Legătura dintre carbohidraţi şi longevitate chiar nu e greu de făcut dacă ne gândim la o astfel de populaţie veselă, activă, de munte, care petrece mult timp în aer liber şi se scaldă în râul local într-o evidentă lipsă de griji (ce bine sună toate…). Oamenii sunt activi şi au energie, se simt bine, energia vine din glucoză, glucoza vine din ce are fiecare popor la îndemână. Ei au caise şi făină de grâu, foarte bine. Fiecare zonă are carbohidraţii ei. Dacă întoarcem foaia la populaţia noastră occidentalo-obeză, sigur că şi noi suntem cu sedentarismul nostru, stresul nostru şi carbohidraţii noştri. Mult mai proşti ca ai lor. Iar în comerţul cu nutriţie occidentală săracele fructe chiar au picat drept victimă colaterală. În loc să ne axăm pe a mânca curat, cu ce putem şi noi (că avem şi noi merele şi prunele şi strugurii noştri, absolut sănătoase toate), pe a fi activi, sociabili, optimişti, veseli, la noi moda e să ne temem nu doar de măr, ba chiar şi de momentul plasării mărului faţă de masă. De fapt, şi închid, în loc să vedem ce e nesănătos în viaţa noastră ne-au zis nişte ciudaţi pe Internet că sunt rele fructele şi, in general, carbohidraţii. Nu, rău e sedentarismul. Rea e lipsa de odihnă. Rău e stresul. Nu mărul.

De fapt de ce am scris acest articol. Pentru că în timp ce lecturam despre acea populaţie interesantă mi-au apărut spontan în minte nişte figuri caricaturale de “nutriţionişti” din România. Şi m-am întrebat: “oare ce gândeşte un pseudonutriţionist care şi-a făcut un business din a blama carbohidraţii când citeşte un articol în care fructele nu par nicidecum răul suprem, ba par chiar bune?”. Păi ce să îşi spună, probabil se gândeşte că e rău să dea lumea share la articolul cu longevivii din Hunza care mănâncă multe caise şi, culmea, se mai ating şi de făina de grâu. Se gândesc poate că shareul respectiv le scade din bazinul de clienţi anti-fructe. Sau poate că chiar vine cuiva ideea să facă un pic mai multă mişcare în loc să se teamă de amărâtul de măr. Ce te faci tu, pseudonutriţionist în vogă, dacă ditamai populaţiile longevive nu sunt adepte ale singurei diete pe care o ştii şi pe care o mai şi vinzi scump, ambalată în tot felul de prostioare de Internet: low-carb-ul extrem, versiune pentru începători…Ce-ţi mai rămâne de vândut?


Scrie un comentariu

Nervosul de pe Facebook în traficul clujean

Azi în faţa unei şcoli, pe o străduţă clujeană lăturalnică, pe care mă aflam şi eu, s-a  format la una din orele de vârf o coadă de maşini pe o bandă, staţionând întru aşteptarea copiilor. Peisajul e obişnuit pe acea stradă la acea oră. Practic strada se blochează la ora luării copiilor. Cealaltă bandă încă era “permeabilă”. La un moment dat se aude brusc un zgomot de roţi frecate de asfalt combinat cu zgomot de motor turat şi accelerat. O maşină izbucneşte de după coada de maşini staţionate şi accelerează nebuneşte. La 2 secunde aceeaşi maşină, care practic depăşea coloana staţionată, frânează brusc bot în bot cu o maşină de pe sens opus, care avansa în ritm normal pe singura bandă pe care se putea avansa. Aşadar erau acum faţă în faţă pe bandă un Golf negru, curat, al celui ce venea pe banda liberă şi o maşină veche gri, ce depăşea coloana staţionată, care ocupa banda. Banda de pe care izbucnise nervosul, aflat acum oprit pe contrasens, cu frâne puternice şi nu la mai mult de 2 palme de Golful negru regulamentar. Scena se întâmpla exact în faţa porţii şcolii, în văzul a cel puţin 30 de părinţi aflaţi acolo. Şi stau cele două maşini faţă în faţă preţ de 3-4 minute, timp în care părinţii de pe trotuar se uită sideraţi la nervosul ce s-a avântat să confrunte realitatea dură a acelei ore cu o fermitate ieşită din comun. Practic soră cu prostia. Golful negru stă fix, nu dă nici un centimetru în spate. Nervosul la fel, e fix, bot în bot cu Golful. La un moment dat nervosul iese din maşină, se ridică lângă maşina lui, agitat nevoie mare şi scoate…un telefon. Şi sună omul. La autorităţi. Probabil la 112 sau la Poliţia Locală, habar n-am. Şi începe să răcnească în telefon ceva de genul: “sunt aici, pe strada cu şcoala” apoi pauză (probabil îl întrebase cum se cheamă strada), apoi continuă: “…ăăăăă, nu ştiu cum se cheamă strada, strada cu şcoala….tocmai am blocat-o, da, eu am blocat-o, ştiţi, e blocată banda şi eu am depăşit şi am blocat traficul”….apoi continuă în felul ăsta, cumva vizualiza şi el episodul şi povestea la 112. Lumea în tot timpul ăsta se uită ca la televizor. O doamnă chiar îi răspunde la un moment dat: “da, domnule, noi suntem parcaţi pe banda aia că nu avem curaj să ne lăsăm copiii singuri pe stradă, uite, îi luăm cu maşina”. La un moment dat se deschide portiera la Golf. Nervosul cu telefonul în mână avansase un pic spre Golf, nu foarte mult, nu departe de maşina proprie. Din Golf iese un domn la aproximativ un metru şi nouăzeci. Mult, în orice caz. Îmbrăcat bine. Kilograme: multe, dar genul bine făcut. Calm, de un calm impresionant. Şi începe să meargă spre omul nervos, care era cam la un metru şaizeci, nu mult mai mult. Şi merge omul înalt calm, calm de tot, ca într-o reluare. Apoi contact vizual cu micuţul. “Nasol moment”, îmi zic în gând, “a sfeclit-o nervosul”. Între timp, în timp ce ăl înalt avansează calm spre celalalt, micuţul face, discret, o piruetă şi o ia în spate, în retragere. În timpul ăsta îşi continuă, dar un pic mai crispat, discursul: “păi ştiţi, înţeleg că îşi iau copiii de la şcoala…am fost şi noi copii…dar ştiţi, sunt aici blocat, stau aici o oră…nu pot ieşi de aici….”. În fine, atât am prins, mi-am văzut de ale mele. Trecuse momentul culminant, sigur nu s-a lăsat cu bătaie, nervosul o dăduse în “la minor” cum se zice în muzică. Între timp lumea îşi lua copiii şi pleca, deblocând strada, evident. Fără final spectaculos. Totuşi, sper eu, cu o amendă pentru agitatul cu frâne pentru apelarea stupidă a numărului 112. Nu că n-ar avea dreptate omul că se blochează strada, aşa e, se blochează. Dar nu era chiar aşa o filosofie, era purul ghinion de a fi la ora aceea pe strada aceea. Dacă n-ai informaţia asta şi intri la ora 16.00…ai intrat în capcană şi gata. Dar de aici până la filme de acţiune cu scrâşnete de roţi terminate uşurel, cu un telefon la 112, în văzul publicului, şi o retragere în forţă lângă portiere proprie…nu e chiar o continuare demnă de Chuck Norris-ul care părea că va izbucni din curajoasa maşină.

Ce e cu povestea asta, că e ceva, că altfel n-aş fi scris. Păi nervosul ăsta e ăla care înjură pe Facebook în subsolul postărilor: “să vezi ce fac eu cu x de la partidul y, 3 generaţii de după el o să mă pomenească”, ştiţi cum e pe Facebook, cu sânge, dramă, tragedii, genocid. Şi apoi îl vezi în mărime naturală, 1.60, agitat pe toate direcţiile busolei şi în marche-arriere rapid la contactul cu realitatea. Cam ca în povestea cu politicianul din avion la care s-a dus un prezentator de radio foarte supărat pe el să-i zică nasoale şi nu i-au ieşit…s-a stins totul într-o conversaţie paşnică de genul: “sunteţi rău, faceţi mult rău ţării”, şi politicianul i-a răspuns: “dar de ce credeţi asta?” şi apoi prezentatorul s-a derutat şi nu i-a mai ieşit uzuala 1+1. Nu că n-ar fi avut dreptate şi prezentatorul.

Final. Lumea virtuală e una, aia reală e alta. Cu volan şi frâne omul ăsta era una, în mărime naturală, faţă în faţă cu un om înalt şi care păşea apăsat şi fără cea mai mică ezitare spre el…alta. Se vede treaba că oamenii de acţiune sunt de acţiune iar cei de debate sunt de debate. Ăsta era om de debate, s-a pierdut repede la scena de luptă. Exact ca durii comentatori de pe Facebook. Altfel oameni mediocri, simpluţi, poate nu foarte înalţi, poate nu prea bine făcuţi dar care, la nevoie, îşi ştiu limitele, trebuie doar să le iei din faţă tastatura sau volanul.